De la Publicitate Enciclopedica

Joia

Obiceiuri din Joia Mare

In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.

In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: "Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te - nduri si sa ne dai / Cele oua - ncondeiate / De acolo din covate".

Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.

In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor - un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.

Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model".

Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.

Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si "oua muncite", dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se "scriu" ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.

Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.

In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.... mai mult...^[1]

Focuri de Joi Mari

Focuri de Joi Mari, pentru sufletele morţilor întoarse acasă

În credinţa populară românească se spune că, în timpul anului, există două ferestre de comunicare cu lumea “de dincolo” – una de Crăciun, iar cealaltă de Paşte. Se crede că, în noaptea de miercuri spre joi, cerurile se deschid, sufletele morţilor având astfel posibilitatea de a se întoarce acasă. Este motivul pentru care femeile obişnuiesc să aprindă un foc ritual din boji în curtea casei, înainte de răsăritul soarelui, lângă care aşează o masă cu scaune, credinţa fiind aceea că sufletele morţilor vin aici să se încălzească şi să se odihnească. Femeile merg, apoi, la cimitir unde, la fiecare mormânt, se aprinde un foc, bocindu-se pentru cei dragi.

Rămân pe la vechile lor locuinţe până de Moşi
Se spune că, în noaptea de Joimari, când se deschid mormintele, cerul şi uşile Iadului şi ale Raiului, spiritele celor morţi se întorc pentru a petrece sărbătorile pascale cu cei vii. Morţii veniţi în această zi zice-se că stau pe la vechile lor locuinţe până de Moşi sau Sărbătoarea Moşilor, adică până în sâmbăta de dinaintea de Rusalii sau Duminica Mare, când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, iar ei se întorc de unde-au venit cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. Pentru că de Joimari e frig, în dimineaţa acestei zile, în curtea fiecărei gospodării se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină, şi se dau de pomană apă sau colaci.

Ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strică niciodată
Exista credinţa că în Joia Mare (Joia Patimilor, Joia Neagră, Joia Verde) nu este bine să dormi, căci cine doarme în această zi va rămâne puturos şi leneş un an întreg. Se mai spune că Joimăriţa, personaj mitologic (numele ei deriva din Joi-Mari), vrăjitoarea “cu gura cât grapa şi dinţii cât lopata”, umblă din casă-n casă să cerceteze hărnicia gospodarilor: pedepseşte femeile leneşe care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul (cămăşile noi de Paşti) până în Joia Mare sau bărbaţii care nu şi-au măturat curtea şi n-au reparat gardul. Pentru a o îmbuna, cei în culpă îi dau ouă.
Înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, spunându-se că ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, ba, mai mult, nu se vor strica niciodată. O alta tradiţie este nunta (măritarea) urzicilor, ceea ce înseamnă înflorirea şi, implicit, încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat.

Tradiţii şi obiceiuri la Joimari
• Astăzi să nu se spele rufe, căci la morţi, în loc să li se ducă pomana ce li se dă, se duc lături din spălături;
• Joia Mare se ţine pentru primejdii şi pomenirea morţilor. Cine nu o serbează visează rău şi îi ies în cale strigoi;
• Se dă foc la gunoaie, ca să nu rămână şerpii în curte;
• Cine posteşte din ziua de Joia Mare până în ziua de Paşti şi nu mănâncă nimica acela ştie cu trei zile înainte când va muri;
• Joi seara, când se citesc cele Douăsprezece Evanghelii, e bine ca cei care se duc la biserică să facă câte un nod în baieră, după cetirea fiecărei Evanghelii, şi cu acea baieră cu 12 noduri de se va încinge cine are friguri îi va trece.

Cine-i Joimăriţa?
Întrebaţi pe nevestele tinere şi tăndăloase şi pe fetele mari şi leneşe. Ele vă vor spune că Joimăriţa e soră bună cu Muma-Pădurii şi mare duşmancă a lor. Joimăriţa nu face nici un rău în lume, dar e lăsată de la Dumnezeu ca într-un an o dată, şi anume în Joia Mare, să facă o revizuire straşnică printre nevestele tinere şi mai ales printre fetele mari, şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot, ţesut-au pânza şi cu câlţii şi feştila ce-au făcut?
Ţinând seama de înalta şi sfânta ei trimitere în lume în Joia cea Mare, pleacă dis-dimineaţă prin sate şi prin oraşe, gârbovită şi afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va afla neveste şi fete leneşe, cari n-au tors fuiorul şi n-au ţesut încă pânza, să le arză unghiile şi degetele. Mişelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele şi păcatele lui; tot aşa şi nevestele leneşe şi fetele mari şi trândave. Ele, când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va cerceta casa şi munca lor. Cele harnice nu se tem.
Dar şişca de Joimăriţă miroase bine şi tot ştie ce au făcut ele. Pare că pleacă popa cu Iordanul la Bobotează şi, unde soseşte, începe cântând de prin curte: “În Iordan botezându-te, Doamne”. Tot aşa începe şi ea încă de la poartă: “Pute-a câlţi, / Pute-a feştilă, / Pute-a lene de copilă, / Pute-a pânză neţesută / Şi-a nevastă nebătută”. Şi apoi, intrând, în loc de binecuvântare, le pune pe toate cele leneşe din casă cu unghiile şi deştele în hârbul cu jar şi le prăjeşte bine, întrebând de ce au ele unghii şi degete şi nu fac nimica bun cu ele? “Oh, ce jale, ce chin şi zor / E azi la poarta dumnealor!” (Antoaneta Olteanu, “Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001).

Pentru a scăpa de Joimăriţă se închid uşile şi se ung cu usturoi, se aprind paie şi cârpe prin casă, gunoi şi petice prin ogrăzi. Dacă totuşi vine şi începe să te bată, e bine să strigi că în cutare loc ard casele Joimăriţii. După unele credinţe, de ea nu scapă nimeni. Vine la fereastră şi strigă: “Câlţii, câlţii, / Tors-ai câlţii? / Câlţii dacă n-au torcat, / Mâinile ţi le-am tocat”. ... mai mult ...^[2]