De la Publicitate Enciclopedica

Scurt istoric

Slavii, strămoşii sârbilor, încep să se stabilească pe actualul teritoriu al României din Evul Mediu timpuriu. Sârbii de la nord de râul Sava şi de Dunăre, ca şi cei care au trecut în Peninsula Balcanică în secolul al VII-lea, se creştinează în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

În crearea unităţii spirituale a poporului sârb din nordul dar şi din sudul râurilor Sava şi Dunăre, un rol deosebit l-a avut activitatea arhiepiscopului Sava Nemanici, îndeosebi după proclamarea bisericii ortodoxe autocefale sârbe în anul 1219. Atunci, cu acordul Curţii ungare, s-a realizat dominaţia asupra populaţiei sârbe din Câmpia Panonică.

Acest lucru s-a reflectat, printre altele, şi în zidirea primelor mănăstiri ortodoxe sârbe în defileul Banatului, în Baziaş şi Zlatiţa.

Migratiile sârbilor în ţinuturile României de astăzi au avut loc dupa tragedia poporului sârb de la Kosovopolije (Câmpia Mierlei), din anul 1389, care a dus la înfrîngerea oştilor popoarelor creştine din Balcani de către turci dar mai ales după prăbuşirea regatului medieval sârb (Despotia), în anul 1459.

Răspunzând invitaţiei regelui maghiar de a forma un zid de apărare împotriva atacurilor otomanilor, nobilimea şi poporul sârb au trecut pe teritoriul Ungariei, stabilindu-se acolo în masă (peste 200 de mii de persoane, conform izvoarelor documentare maghiare). Multe familii aristocratice sârbe au primit mari posesiuni pe teritoriul României de astăzi. Începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la începutul secolului al XVI-lea, pe teritoriile Ţării Româneşti şi al Moldovei sosesc numeroşi oameni de cultură de origine sârbă. Printre ei s-au remarcat Nicodim Grcici, întemeietorul primelor mănăstiri românesti, Macarie, cel care a organizat prima tipografie sau Mitropolitul Maxim Brancovici, ctitorul mitropoliei româneşti.

În timpul prăbuşirii Regatului Ungar, în urma bătăliei de la Mohaci din anul 1526, sârbii din regiunea Lipovei au pornit o mişcare de eliberare sub conducerea ţarului Iovan Nenad, care a înfiinţat primul stat sârb în regiunea panonică.

Migraţiile sârbilor continuă în Banat şi Crişana şi după cuceririle otomane, astfel încât sârbii ajung să constituie majoritatea locuitorilor de aici. Contemporanii numesc această regiune Raşca. Patriarhia de la Peci, refăcută în anul 1557, a fost centrul spiritual al populaţiei sârbe din Peninsula Balcanică şi din Câmpia Panonică. Multe eparhii sârbeşti de pe teritoriul României de astăzi se aflau pe atunci în componenţa mitropoliei de la Belgrad. Împotrivindu-se robiei otomane, poporul sârb s-a răsculat în numeroase rânduri, încercând să obţină drepturi suplimentare sau chiar libertatea deplină. Cea mai cunoscută răscoală a fost cea din anul 1594, condusă de episcopul Teodor Tivodarevici, care însă a fost finalmente înăbuşită în sânge. Fugind de răzbunarea turcilor, sârbii trec în Ardeal, unde încă din prima jumătate a secolului al XV-lea trăia o semnificativă populaţie sîrbă.

După războiul austro-turc (1683-1699), graniţa dintre cele două imperii a fost deplasată pe Tisa şi Mureş, Banatul rămânând în cadrul Imperiului Otoman, iar Crişana aparţinând Austriei. În această din urmă regiune, în 1701, a fost formată graniţa Mureşului, care a devenit o parte a zonei de apărare din frontiera militară. În timpul răscoalei lui Rakoczy (1703-1701) sârbii au suferit aici cel mai mare genocid din istoria lor medievală.

Odată cu eliberarea Banatului de sub dominaţia turcilor, în anul 1718, toate popoarele ortodoxe (sârbi, români, greci), au intrat în componenţa mitropoliei din Karlovaţ, bucurându-se de privilegiile obţinute anterior de către sârbi. Mai merită menţionat că românii şi sârbii au avut o biserică comună până în anul 1864.

Desfiinţarea graniţei Mureşului a dus la noi migraţii ale sârbilor, de data aceasta către Rusia. O parte a populaţiei s-a îndreptat totuşi spre Dunăre, unde a fost creată noua graniţă militară, în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În deceniul şapte al sec. al XVIII-lea, prin eforturile lui Teodor Jankovici Marievski, în regiunea Timiş-Banat a fost efectuată o reformă în şcolile elementare sârbeşti şi româneşti în spiritul pedagogiei europene din perioada raţionalismului.

În zona Banatului trăia o nobilime sârbă înstărită şi o burghezie puternică şi bine organizată. Datorită puterii lor economice, acestea au exercitat o influenţă covârsitoare asupra întregii strategii politice a poporului sârb din cadrul monarhiei habsburgice. Acest fapt s-a evidenţiat mai ales în anul 1790 la adunarea de la Timişoara, unde a fost trasat programul naţional sârb pe termen lung, stabilindu-se revendicările pe plan politic, religios, de învăţământ şi cultural.

Sârbii din Banat şi Crişana au avut un rol deosebit în formarea şi activitatea celei mai mari instituţii naţionale, Matiţa Srpska. De aici, de pe teritoriul de azi al României, au provenit mulţi dintre cei mai cunoscuţi fondatori naţionalişti sârbi, în primul rând Sava Tekelia, preşedintele pe viaţă şi întemeietorul Tekelianum-ului, apoi Iovan Nako, Iovan Palik - Ucevni şi Pavle Iovanovici. În acest context merită amintit că în anul 1827 Dimitrie Tirol a editat "Almanahul bănăţean" iar in 1828 a înfiinţat Societatea de amatori a literaturii sârbe.

Cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea precum şi secolul al XIX-lea, au marcat o ascesiune a culturii sârbe, mai ales în ţinuturile României de astăzi, unde s-au manifestat pictorii Stefan Tenetki, Arsa Teodorovici, Constantin Danil, Nikola Aleksici, marele istoric Iovan Raici, naturalistul Pavle Kenghelaţ şi prima scriitoare Eustachia Arsici. Tot aici pot fi amintiţi cărturarii Dositei Obradovici, Vuk Karadgici, Ioakim Vuici.

Un rol important în revoluţia de la 1848 l-au avut şi sirbii bănăţeni, care au luptat pentru eliberare naţională împreună cu conaţionalii lor, voluntari din Serbia. În timpul existenţei Voievodatului Serbiei şi a Banatului de Timiş (1849-1860), sediul administrativ se afla la Timişoara. După încheierea acordului austro-ungar şi formarea Austro-Ungariei dualiste, în anul 1867, se cristalizează programul Partidului naţional libero-cugetător sârb. Pe baza lui a fost iniţiată colaborarea cu Partidul Român, îndeosebi în regiunea Banat şi Crişana, unde sârbii şi românii trăiau împreună de secole.

Sârbii din România au participat activ şi la marile adunări de însemnătate deosebită pentru istoria sârbeascăa, cum a fost adunarea de ziua Bunei vestiri (1861), formarea Tineretului unit sârb (1866), formarea partidelor Radical şi Liberal (1887). În afară de aceasta, sârbii din ţinuturile României de astăzi s-au încadrat în mişcarea muncitorească organizată la sfirşitul anilor 1860, apoi în urma fondării Partidului social-democrat al Ungariei din 1890, au acţionat în cadrul comitetului sârb de agitaţie.

Aducându-şi contribuţia la eliberarea ţărilor slavilor sudici (iugoslavi), în componenţa armatei sârbeşti, în primul război mondial, sârbii din ţinuturile României şi-au desemnat proprii delegaţi care au participat la Marea adunare populară, ce la 25 noiembrie 1918 a proclamat, la Novi-Sad, alipirea regiunii Banat, Baciţa şi Baranie la Regatul Serbiei. Toate aceste teritorii au intrat în componenţa Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor constituit la 1 decembrie 1918. Delimitarea teritorială dintre Regatul sârbilor şi Regatul României s-a făcut în baza hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din august 1919, când cea mai mare parte din Banat a revenit României. Aici trăiau la acel moment în jur de 50.000 de sârbi, în peste şaizeci de localităţi. Prin acordurile internaţionale încheiate între cele două războaie mondiale a fost reglementată situaţia minorităţilor naţionale de ambele părţi ale frontierei celor două ţări, aflate în cea mai mare parte a istoriei lor in relaţii de prietenie. ^[1]