De la Publicitate Enciclopedica

Psihanalisti

• FORMAREA PSIHANALISTULUI INTRE VOCATIE SI INSTITUTIE
  
  La 20 de ani de la reinnodarea unei filiatii fragile in psihanaliza romana si la 5 ani de le crearea SRP, interiorizarea exigentelor internationale ale formarii in psihanaliza are destinul comun oricarei interiorizari: marcat de ambivalenta, rezistenta prin rationalizare, perioade de aparenta stagnare perlaborativa sau demisionara. Aceste dificultati au elemente comune cu dificultatile intalnite in orice tip de institutionalizare a psihanalizei dar au, fara indoiala, si caracteristici proprii istoriei noastre. As dori sa ma opresc asupra catorva modalitati de a accepta analiza personala ca indispensabila in formarea analistului; asta si pentru ca am convingerea ca dramatizarea dificultatilor legate de istoria noastra este adesea o alta forma de rezistenta si denota o mentalitate de victima ca traieste din beneficiile nefericirii ei. De asemenea, victime implicite ale istoriei pot manifesta o idealizare a institutiei, pot adera la exigente foarte ridicate cu efect de paralizare a oricarei actiuni posibile in conditiile date.
  Trei sunt discursurile frapante azi,la noi, cand subiectul este formarea in psihanaliza: vocatia, autoanaliza, lectura psihanalitica.
  
  Vocatia
  Putem spune fara nici o indoiala ca profesia de psihanalist, ca oricare alta, presupune, dar nu obligatoriu, elemente vocationale. Este fara indoiala chiar cazul lui S. Freud si al altor psihanalisti fondatori cum ar fi S. Ferenczi. (N-ar trebui sa uitam insa ca exact acesti doi fondatori au instituit regulile de formare si ca urmare a dificultatilor cu care s-au luptat in practica lor.) Vocatia in psihanaliza este constituita din elemente insesizabile. Ele tin, pe de o parte, de istoria inconstienta a fiecaruia, de fantasme de reparare si/sau repetitie, este evidenta in capacitatea de "holding" (Winnicott), de "a simti impreuna" (S. Ferenczi), de accesul imediat, "intuitiv" la inconstientul celuilalt. (Care, cat de problematic devine de indata ce este adusa in discutie aceasta capacitate la paranoic!). Oricat de admirabile ar fi aceste calitati spontane, nu putem sa nu ne gandim ca, exact ca orice meserie, a fi psihanalist poate fi si un simptom; ar insemna sa nu gandim psihanalitic daca am neglija acest aspect. Deci, daca vocatia noastra tine de istoria noastra si ea poate fi un sumptom, ar rezulta ca suntem dependenti de pacienti cu un grad mai mult decat ar cere-o exigente ale realitatii. Concluzia este la indemana: de la un anumit punct - insesizabil - profesionalismul sufera, interventia terapeutica este amputata, devine "oarba". In acest caz doar o analiza personala poate revela o vocatie sau o poate analiza ca pe un simptom ce dispare in noua ordine economica si dinamica.
  
  Autoanaliza
  Nu ma voi opri prea mult asupra acestei probleme. Din momentul in care S. Freud a descoperit ca analiza este un echilibru fragil, intotdeauna individual, intre ridicarea refularii infantile, adica intre rememorare si repetitie, a devenit evident faptul ca "nimeni nu poate fi ucis in absenta", deci ca autoanalizei ii lipseste un element esential, si anume, dimensiunea transferentiala. Dar, o buna capacitate de autoanaliza poate da psihoterapeuti buni (nu neaparat psihanalisti buni, pastrandu-se la nivelul preconstient) si, in orice caz, capacitatea de autoanaliza este sensibil mai importanta dupa travaliul analitic. Se mai aud discursuri de genul: "Eu n-am nevoie de nimeni, eu pot singur sa ma analizez." Acest discurs este naiv si chiar induiosator daca il integram intr-o problematica narcisica pentru a nu spune decat ce este mai la indemana si deci mai evident.
  
  Lectura, cultura psihanalitica
  Intelectualizarea, iata rezistenta ce poate functiona in analiza unor persoane cu o vasta cultura psihanalitica. Nimeni nu este scutit de rezistenta; ea este necesara in dinamica si economia noastra psihica, doar ca fara integrarea afectiva a informatiei, orice "cunoastere" in psihanaliza poate avea doua destine: practicarea analizei salbatice si/sau construirea unor ipoteze asupra functionarii personale cu rol de ecranare a inconstientului, oricat de coerente (sau tocmai prin coerenta lor) ar putea parea ele. In acest caz, punctele oarbe ale unui psihanalist, ce se simte simte constrans sa faca o constructie pe care o propune pacientului in momente dificile, sunt inlocuite de propria constructie, a pacientului, care stie fara sa stie - ce-i provoaca anxietatea si trebuie, nu descoperit, ci acoperit. In masura posibilului - dar este riscant si rar posibil - se interzice lectura psihanalitica intr-o analiza in curs.
  
  Se poate spune, pe buna dreptate, ca formele de rezistenta de mai sus sunt, in mod apparent xal, si dimensiuni necesare in formarea psihanalistului - si este o observatie foarte pertinenta. Cu o precizare, pe care o vor intelege in totalitate doar cei "initiati": in masura in care transferul este si motor si rezistenta intr-o cura analitica, orice poate functiona pentru sau impotriva demersului analitic: chiar lectura psihanalitica se modifica dupa un interval de analiza personala.
  
  Ar fi inutil si hazardat din punct de vedere psihanalitic sa pledam pentru ceva ce ar suna: "crede si nu cerceta" pentru ca tendinta psihanalizei depinde de factori inconstienti, imponderabili, deci si intrarea in analiza nu poate fi impusa. In aceasta consta si paradoxul institutional care impune reguli. Rostul institutiei este insa de a mentine un cadru ferm, o referinta fara de care poate multi s-ar simti putin rataciti.... mai mult...^[1]