Immanuel Kant

De la Publicitate Enciclopedica

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant.
Familie şi mediu
Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, din nouă, care vor atinge vârsta adultă; avea o soră mai mare, două surori mai mici şi un frate mezin, Johann-Henrich. Oraşul e prosper, are o universitate şi este deschis comerţului maritim şi deci ţinuturilor cu limbi şi obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraş "adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită". Kant va ieşi rareori din oraşul său. Mediul social din care provine Kant este unul sărac. Tatăl său este meşter şelar. Mama îi dă o educaţie riguroasă, pioasă, însă deschisă cunoaşterii.
Învaţă să scrie şi să citească în Hospitalschule, o suburbie a oraşului. Contrar celor invocate de Kant, strămoşii săi nu erau originari din Scoţia, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraş situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meşter şelar în Mamel, unde îl învaţă meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoţieni şi aceasta e probabil originea credinţei lui într-o ascendenţă scoţiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui şelar. Graţie sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, îşi însuşeşte o bună cunoaştere a autorilor latini. Învăţământul la colegiu este preponderent religios, de un spirit pietist; regulile erau stricte şi nu existau vacanţe. Fiecare gest al existenţei era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele raţiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineaţa, iar cursurile începeau la 7. Miercurea şi sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză şi poloneză. Studiul elinei şi al ebraicii era obligatoriu, alcătuind baza învăţământului teologic. În schimb nu se predau ştiinţele naturii şi istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.
Tinereţe
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează şi cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff şi a fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secţiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) şi teologia (un soi de buchisirie superficială a catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină şi aversiunea faţă de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecţii asupra unei veritabile evaluări a forţelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăseşte universitatea înainte de a obţine toate gradele, din pricina morţii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile şi burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educaţia fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde işi găseşte un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredinţează educaţia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling care va schiţa şi primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducţiei originii Universului, a formării corpurilor cereşti şi a cauzelor mişcării pornind de la legile mişcării universale a materiei şi ale lui Newton. În 1754, Putem şti dacă Terra îmbătrâneşte din punct de vedere fizic? şi, în 1755, Istoria universală şi teoria cerului sau eseu asupra concepţiei şi originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 şi conţinea o dedicaţie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment şi lucrarea nu apare la vremea prevăzută.
Profesorat
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza acestor scrieri, se pregăteşte pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) şi obţine din partea universităţii autorizaţia de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 îşi susţine "disertaţia magistrală" intitulată "Schiţă sumară a câtorva meditaţii despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură şi de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ţine un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulţumeşte comunităţii ştiinţifice pentru bunăvoinţa de a-i fi deschis porţile cunoaşterii. În urma disertaţiei "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine aşadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenţii săi şi nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeţi de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remuneraţie), rămas vacant de cinci ani, şi redactează astfel a treia disertaţie latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă şi statul suprimă postul vacant; Kant avea să aştepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numeşte în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunţa la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri şi a răscumpăra într-un fel eşecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică şi metafizică cu a sa Disertaţie asupra formei şi principiilor lumii sensibile şi ale lumii inteligibile. Este prima schiţă a unei filozofii propriu-zis kantiene. Până atunci, Kant a publicat intens. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, ştiinţele naturii şi matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică şi de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care îşi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, ştiinţa, politica, Revoluţia franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona şi maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Idei şi consacrare
Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" şi îi provoacă o "revoluţie în reflecţie". Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arăta că experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii ei. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant are 57 de ani. Este deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.
Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viaţa personală
Pentru echitatea, marea ştiinţă şi schimburile agreabile de idei, Kant câştigă stima concetăţenilor săi, a Universităţii, a auditorilor şi a foştilor săi elevi. Reputaţia sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiştilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deţine cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenţi.
Viaţa lui Kant se confundă cu viaţa profesională şi cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit şi nu a părăsit niciodată graniţele ţării. Traiul său este unul tihnit, sănătos şi regulat: trezit la 5, îşi începe ziua fumându-şi pipa şi luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de odihnă din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitaţii săi, în număr de trei până la şapte, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Graţiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniţi decât în dimineaţa respectivă, pentru a nu trebui să renunţe la o altă invitaţie: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparenţelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuţiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungeşte după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-şi facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeaşi oră, cu excepţia, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunţând Revoluţia Franceză; după unii, excepţiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citeşte complet absorbit şi pierde şirul timpului, şi anunţul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunţă la învăţământ şi îşi petrece ultimii ani din viaţă într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică şi intelectuală, în vârstă de 80 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniţi din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămăşiţele sale pământeşti nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămăşiţele pământeşti sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow şi o copie a Şcolii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripţionată fraza celebră din Critica raţiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu crescândă şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se ataşează de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine".... mai mult...^[1]